Clasa: Moderator
Scriu acest articol din dorința de a nu-mi deranja vecinii, cu țipetele provocate de către zecile de ore în care am citit acest roman. Este o experiență, pot confirma cu sinceritate acest fapt. M-am apucat de recitit ,,Pădure norvegiană" de Haruki Murakami, pentru a-mi reveni sufletește după întregul șir narativ amestecat al creației literare. Unicul rol al acestui articol este acela de a-mi expune indignarea acumulată pe timpul lecturării acestui roman. Pe scurt, pentru a nu dezvolta fără rost întreg subiectul, am să mă rezum la a spune că a trebuit să citesc întreaga carte, la ,,recomandarea" profesorului meu de limba și literatura română.
Înainte de a începe să discut despre carte, să discut despre întreg șirul narativ al cărții și despre momentele de voluntariat care au loc pe întreg parcursul său, am o nevoie animalică de a explica ce înseamnă termenul de realism, având în vedere accepțiunea-mi proprie a curentului literar. Astfel, mai întâi trebuie să descriu termenul de curent. Literatura reprezintă un flux constant, influențat de factori politici, economici, sociali, pe scurt de toate elementele care alcătuiesc existența oamenilor, prezentând gândurile, sentimentele și trăirile oamenilor, la nivelul tuturor claselor de pe scara ierarhică a societății.
Mai întâi, aș dori să vă descriu puțin contextul general al societății în secolului al XIX-lea. Evoluția artei, prin toate ramurile sale, implicit și cea a literaturii, poate fi transpusă sub forma unei formule simple, și anume:
Arta= Lumea x (Istorie + Economie + Politică + Sociologie)
Astfel, literatura este produsul unei lumi, determinate din punct de vedere istoric, economic, politic și social. Literatura secolului al XIX-lea reflectă felul în care societatea acelei perioade se dezvoltă, prin intermediul acestui fapt observându-se gândurile, ideile și totalitatea imaginației colective La nivel general, secolul al XIX este rezultatul a două momente consacrate în istoria umanității, și anume: Revoluția Franceză, în care includem perioada imperială până la Napoleon Bonaparte, și Revoluția Industrială.
Datorită Revoluției Franceze, sistemul de conducere Monarhic Absolut a dispărut, cel puțin la nivelul Franței, a avut loc ieșirea temporară din scena istoriei, a aristocrației. De aristocrație sunt legate clasicismul și Iluminismul. Schimbarea violentă de regim politic a dus la apariția Iluminismului și a clasicismului. Schimbarea violentă a regimului politic a dus la creșterea în importanță a unui noi clase sociale, și anume burghezia. Secolul al XIX-lea este cunoscut și sub numele de ,,Secolul Națiunilor”, deci al conflictului acerb pentru autodeterminare la nivel național, o altă cauză a acestuia fiind și lărgirea drepturilor populației. Până atunci, artistul, indiferent dacă era scriitor, muzician sau plastician, nu a avut o funcție civică sau în mediul politic. După ce romanticii au apărut (Romantismul fiind un alt curent literar.), poetul, de exemplu, nu este doar un creator, considerându-se ca fiind o portavoce a idealurilor impuse de democrație, astfel putem spune faptul că romanticii reprezintă primii voluntari ai literaturii, prin prisma faptului că în curentul acestora, ei simt nevoia acută de a boicota nedreptățile care au loc la toate nivelele societății, fiind dispuși să își pună propria viață, în slujba unui ideal colectiv.
Prin intermediul inovațiilor tehnologice are loc o modificare radicală în percepția cronotopului, adică în percepția spațiului și a timpului. Două exemple briliante în acest sens sunt mașina cu aburi și căile ferate. Din acest punct se formează două tabere, și anume tabăra optimismului progresist al clasei burgheze, fiind reprezentată de către realiști, iar pe de altă parte putem observa tabăra celor care se împotrivesc, adică cea a romanticilor, care resping peisajul industrial, dorind să se apropie cu cât mai mult posibil de natură și de traiul original, simplu. În prima parte a secolului al XIX-lea, cele două curente literare, Realismul și Romantismul, se găsesc în simbioză, mai ales în creațiile literare ale lui Charles Dickens și Honore de Balzac.
Astfel, avem două perspective diferite asupra literaturii, chiar paralele aș putea spune, care se dezvoltă în aproximativ aceeași perioadă de timp. Romanticii pun preț deosebit pe transmiterea de emoții și sentimente, pe imaginație, fantezie; pentru aceștia visele sunt văzute drept o alternativă la realitatea lumii aflate în proces de industrializare, aceștia preferau să trăiască într-un trecut idealizat, în raport cu prezentul aflat în curs de industrializare. Aceștia contemplă toate aspectele vieții, meditează și îmbrățișează orice formă de spiritualitate. Romanticii creează, în proză, personaje excepționale, care au parte de o existență plină de drame, având o psihologie a cărei bază este mereu dezechilibrată. Pentru aceștia, creatorul se află într-o discrepanță adâncă față de realitate; el există într-o lume utopică, adusă la viață prin intermediul propriei sale imaginații.
Realiștii reprezintă chiar opusul romanticilor. Aceștia văd literatură ca fiind o știință exactă, prin care individul și societatea din care fac parte sunt analizate. Pentru scriitorul realist, psihologia umană poate fi explicată până la ultimul amănunt al acesteia, totul prin simpla structură clasică a cauzei și efectului. Practic, putem afirma faptul că realiștii acționează aidoma unor oameni de știință: nu își folosesc imaginația și creativitatea, scriu ce văd și observă, trag concluzii din aceste fapte, având ambiția de a formula legi obiective pentru societate. Scriitorul realist este psiholog, sociolog, economist, istoric, fizician, biolog, geograf și medic, toate în mod simultan. În Realism, omul este rezultatul unor circumstanțe care au în vedere statutul familial al acestuia, etnia sa, și statutele psihologice, economice și sociale. Un exemplu veritabil în acest sens, îl reprezintă romanele lui Honore de Balzac (Vom studia într-unul din articolele viitoare opera sa ,,Moș Goriot”.), care sunt pline de observații ce au în vedere observații legate de averea personajului, descriind mijloacele prin care aceasta a fost obținută, adăugând liste de cheltuieli și liste de achiziții.
Vă las în continuare link-uri către mai multe videoclipuri care explică Realismul și dinamica dintre acesta și Romantism:
Zaiafet- Realismul [https://youtu.be/I9aZA7isBXc]
The Romantics- Nature (BBC documentary) [https://youtu.be/liVQ21KZfOI]
Acum că am terminat de povestit toată această măgăoaie cu privire la curentele literare specifice secolului al XIX-lea, este timpul să ajungem la partea mult așteaptă, și anume aceea când dau de toți pereții cu romanul ,,Roșu și negru” de Stendhal. Romanul începe cu descrierea satului Verrières, aflată în Sudul Franței. Astfel, încă din incipitul creației literare ne este prezentată atmosfera socio-economică a Franței din perioada anilor 1815-1830. Aflăm despre primarul din Verrières, domnul de Renal, care are sub conducere fabrica de cuie care ține în viață economia zonei, și al cărei dorință de a avea cât mai mai mult teren, deci implicit cât mai multă putere.
În prim plan îl avem pe Julian Sorel, fiul unui cherestegiu avar din Verrières, care ridică în slăvi fosta conducere a lui Napoleon Bonaparte, nefiind un admirator al clasei burgheze, care se află în respectivul moment la conducere. Dacă nu ar fi fost prea tânăr, ar fi putut avea șansa de a purta uniforma roșie a soldaților din trupele de luptă bonapartiste, dar neavând această posibilitate, trebuie să se reorienteze către veșmintele preoțești negre. De aici, reiese și esența titlului creației artistice, fiind practic o metaforă asupra vieții lui Julian. Fiind student al preotului din Verrières, acesta a învățat din scoarță în scoarță Vechiul Testament și vorbește la perfecția limba latină, astfel încât ajunge să fie tutorele personal al celor trei copiii ai primarului Renal.
Ajuns în casa primarului, o întâlnește pe soția acestuia, cu zece ani mai în vârstă decât el. Din acest punct începe o întreagă idilă de dragoste între Julien și soția primarului, fiind alimentată de dorința lui Julian de a crește pe scara ierarhică a societății, într-o poziție cât mai înaltă cu putință. Pot să afirm cu certitudine faptul că întregul roman este un labirint întortocheat, plin de personaje, asemănător ca mesaj cu romanul ,,Ion” de Liviu Rebreanu, ca să fac o paralelă la literatură noastră română.
După ce anumite zvonuri cu privire la relația amoroasă dintre doamna de Renal și Julian Sorel ajung la urechile primarului, Julian este trimis să își continue studiile la seminar. Acolo, primește sprijinul abatelui Pirard și, în ciuda urii pe care colegii săi o nutresc pentru el, ajunge să exceleze printre studenți. De aici, drumul său se îmbină perfect într-o simbioză cu dorința sa de a deveni din ce în ce mai bogat, ajungând să fie contabilul unuia dintre cei mai avuți oameni ai Franței, mai exact marchizul de Mole. Povestea devine și mai încurcată, când fiica marchizului, Mathilde, ajunge să îl iubească pe Julian, datorită simplului fapt că acesta nu îi oferă atenție, și o face geloasă, lucru care îi rănește egoul, astfel Julian alimentându-i Mathildei dorința de a fi admirată de către toți bărbații.
Finalul este cel clasic pentru romanele realiste, cel în care răul trebuie eradicat, spun asta, fiindcă am încercat să ofer cât mai puține spoilere asupra acțiunii din carte. Relațiile de dragoste ies în primul rând în evidență în carte, dar eu tind să apreciez altceva, și anume felul în care este construită societatea respectivei perioade. Ne este arătat cu lux de amănunte felul în care diferitele clase sociale gândeau, care erau dorințele generale în lume, la ce aspirau oamenii.
Acum că v-am dat puțin din gustul celor două nopți nedormite în care am citit această carte, haideți să discutăm despre actele de voluntariat care au loc în roman. Pe de o parte, o avem pe doamna de Renal, care își dorește cu întreaga dedicare existentă în sufletul ei, să îl ajute pe Julian în spre a avea succes în viață, nepăsându-i chiar de repercusiunile care s-ar putea întoarce asupra ei, precum discreditarea în fața societății, odată ce s-ar afla despre adulterul comis. Apoi, îl avem pe abatele Pirard, care se asigură ca Julian să aibă parte de o viață bună în seminar, el fiind și cel care îi face legătura cu marchizul de Mole, pentru slujba de secretar. Cumva, odată ce analizăm acest întreg roman de moravuri, observăm faptul că Julian se folosește de ajutorul tuturor celor din jurul său, pentru a urca în importanță. Astfel, ajutorul pe care ceilalți îi oferă celor din jur, chiar are un scop, în ciuda finalității dezolante a romanului, care este o dovadă a felului în care binele poate fi transformat în rău.
Prin intermediul perspectivei mele de persoană care a citit toată cartea în două zile, speriată de testul ce are să vină, pot să vă spun cu mâna pe inimă că romanul este ușor greoi, prin prisma faptului că sunt destul de multe personaje prezente în acțiune, dar Stendhal chiar reușește, prin magia manierei sale stilistice, să te introducă și în 2022 în atmosfera acelei perioade, de acum aproximativ două sute de ani.
Acum, pe final, vă las ca de obicei, citatul meu preferat din carte:
,,A gândi înseamnă a suferi."
Puțin cam Schopenhauerian, nu? Dar odată ce ajungi să înțelegi mesajul acestei fraze simple, descoperi frumusețea din spatele său.
Ultima editare 27/11/2022 17:05