Clasa: Moderator
Fraților, mi-am rupt sufletul în două. Scriu articolul ăsta cu lacrimi în ochi, la ora șapte dimineața, în ultima zi a acestui an. Da, trebuia să scot articole despre „Avatar 2” și „Blade Runner 2049”, și da, mă doare fix în cot de ele în momentul actual. Nu am mai plâns așa la un film de la „Joker”. Mă înțelegeți? Nu am mai simțit că întreaga mea existență este dizolvată într-o mare de durere, de la începutul anului 2020, fiindcă am fost proastă pe atunci și nu am văzut filmul acela în cinema în 2019, lucru pentru care mă căiesc și în ziua de astăzi.
Mă simt stoarsă de vlagă, în cel mai bun mod cu putință. Am suferit, în primul rând, când am văzut că acest film din 1989 prezenta realitatea REALĂ. M-a făcut să-mi aduc aminte de vremea când eram un copil naiv și credul, care chiar dacă stătea lipită cu nasul de ecranul televizorului, neavând prieteni, trăia mai mult decât în prezent. O lume fără telefoane pare utopică în prezent! Să vezi toți acei tineri fără privirile ațintite în ecrane, trăind viața așa cum ar trebui trăită, alături de prieteni, distrându-te și făcându-ți amintiri, simțind că există un scop mai mare pe care trebuie să-l împlinești. Un univers magnific, unde chiar trebuia să știi să redactezi corect, la mașina de scris, acolo unde autocorectorul nu îți sublinia cu roșu porcăriile megalomane scrise, ci trebuia să începi totul de la capăt. În Doamne iartă-mă, era o lume așa cum ar trebui să fie, unde curtoazia încă exista, unde oamenii mergeau la teatru, în loc de clasicul „Netflix and chill”, care știm cu toții ce înseamnă, de fapt. Să nu mă înțelegeți greșit, mă număr și eu printre cei care perpetuează acest climat toxic, unde sentimentele noastre se rezumă la câteva emoji-uri tâmpite și la a ne trimite TikTok-uri și meme de doi bani.
Acest film nu este un film, este o întreagă experiență, o ședință de terapie din care ieși mai tulburat, decât la început, și din care ajungi să înțelegi o parte din esența vieții, din ceea ce contează cu adevărat. Sunt pur și simplu năucită, îmi e greu să respir după atât de mult plâns, mă doare capul și încă îmi e greu să percep pe de-a-ntregul ceea ce mi s-a întâmplat. Dar, ceea ce pot spune cu o certitudine de neclintit, este faptul că regret din tot sufletul că nu am văzut filmul ăsta mai devreme, nu am realizat ce am pierdut. În continuare îmi vine să bocesc, dar nici măcar nu am să încerc să mă învinuiesc de data aceasta, pur și simplu este o experiență mult prea puternică, dureroasă și înălțătoare, totul în același timp.
Cred că orice tânăr ar trebui să vadă povestea aceasta a unor tineri plini de stamină, care se află la o școală de elită, cu siguranță exagerat de dură și strictă. Robin Williams, odihnească-se în pace, căci ne-a făcut tuturor copilăria mai frumoasă, cu siguranță fură reflectorul în această ecranizare. El este dovada vie că unii oameni chiar nu merită să moară. Interpretează rolul lui John Keating, un profesor de literatură engleză, care are în minte ideea că elevii săi trebuie să învețe să gândească pentru sine, să aibă liberul arbitru, într-o societate care îi pune să memoreze comentarii și structuri clare. Efectiv m-a uns pe suflet întregul personaj, bucuria aceea care mă tăia precum un laser din diamant, înțelepciunea aceea veritabilă de stoic, pur și simplu dragostea pe care o arăta elevilor și predatului.
Robert Sean Leonard joacă rolul lui Neil Perry, și trebuie să recunosc cu mâna pe inimă, că el mi-a declanșat acest întreg val de lacrimi și de emoții. Încă îmi bate inima ca un gong din Tibet. Cred că am empatizat foarte mult cu personajul său, fiindcă avem experiențe asemănătoare în ceea ce privește dorința părinților pentru ca odraslele lor să aibă în viitor meserii clasice, sigure, din care este aproape sigur că succesul are să vină. Iar noi, plozi cu speranță în suflet, suntem niște artiști, sau cel puțin asta ne place să credem, și trăim pentru idealurile noastre, mai mult sau mai puțin irealiste. Partea mai puțin fericită, dar care reprezintă un adevăr pe care nu am cum să-l neg, este că prin dramatismul de care amândoi dăm dovadă, am reacționa în același mod, în situația în care părinții ne-ar pune visele într-un seif și l-ar fereca, astfel încât să nu mai putem ajunge la el. Mai mult nu dau din casă, că vreau totuși să vă uitați și voi la film.
Mă uit acum peste numele actorilor, și iertați-mi puerilitatea nedemnă unei domnișoare de șaisprezece ani, dar să mor de m-am gândit măcar o secundă că personajul Todd Anderson a fost interpretat de Ethan Hawke în tinerețile sale. Nici să mă fi bătut, nu m-aș fi gândit că așa arăta el în tinerețe. Adolescentul timid, care nu are curaj să-și destăinuie poeziile în fața colegilor de clasă, face un final grandios, care m-a făcut și pe mine să mă ridic în picioare, pe salteaua patului meu.
Gale Hansen în rolul lui Charlie Dalton este absolut delicios. Un nebun și jumătate, nu alta. Nuwanda, așa cum cere să îi fie porecla, are un curaj dement, un tupeu fantastic, și o vrăjeală de nedescris, în ceea ce privește fetele. Mi-a plăcut întreaga construcție a personajului său, și aproape că am simțit și eu durerea pe care o primea, ca pedeapsă pentru năzbâtiile sale.
Ultimul, dar nu cel din urmă despre care voi vorbi, este Josh Charles, al cărui personaj este Knox Overstreet. Am savurat faptul că i s-au aprins călcâiele după domnișoara Chris Noel. Întreaga interacțiune dintre cele două personaje și felul în care acesta își exprima sentimentele, m-a făcut să regret că nu m-am născut cu patuzeci de ani mai devreme. Atunci când el i-a atins ei părul, mă rugam să mă aflu eu în locul fetei.
A venit și timpul să vorbim despre voluntariatul din acest film, că doar ne aflăm pe platforma Voluntariat Brașov. Fără echivoc, sunt sigură că toți putem susține tare și clar faptul că dedicarea pe care domnul John Keating o arată elevilor săi, este de-a dreptul hipnotizantă. Faptul că el își dorește să spargă barierele impuse de către conducerea școlii și de către restul profesorilor, ne arată faptul că el dorește din adâncul sufletului să le insufle acestor tineri inteligenți, arta de a înțelege viața, prin poezie. Simți cum fiecare fibră îți este acaparată de magia sa, te vrăjește cu cuvintele sale pline de filosofie. De asemenea, cred că acesta are și puterea de a-i influența pe privitori, pe cei care se uită la film. Îmi simt mintea mai desfăcută, mai deschisă spre gândire critică și spre alegerile mele proprii. Ne ajută pe toți, atât personaje din film, cât și personaje din lumea în care trăim, să vedem lumea din perspective diferite, să ne urcăm pe mese și să vedem unghiuri multiple.
Jos pălăria regizorului Peter Weir, cel care a regizat și binecunoscutul „The Truman Show”. Întreaga cinematografie este superbă, iar la unele cadre am rămas mută, mă întrebam cum le-a realizat, iar acest film are treizeci și trei de ani, să ne înțelegem.
Vă întrebați dacă recomand „Dead Poets Society”? Atât am de spus, nu fiți proști ca mine să vă lungiți o groază de timp, uitați-vă la el cât mai repede cu putință, dar nu în seara asta, de Anul Nou, să nu vă prindă 2023 cu lacrimi în ochi. Să ne vedem și la anul, cu cât mai multe recenzii și proiecte noi cu putință! Mă înclin în fața voastră și vă mulțumesc pentru timpul pe care mi-l acordați, citind aceste articole.
Ultima editare 31/12/2022 10:10